Mereu se minte şi mereu se fură,
Şi nimeni nu se vrea a fi-n măsură
De-fi corect şi nu protocolar.
Apar de peste tot, în miez de zi,
Cei ce-şi au mintea mult prea odihnită,
Admonestând cu vorbă ticluită
Speranţele ce încă pot trăi.
Puţin mai vor să aibă un temei
Ori adevăru-n faţă să privească,
Când îşi găsesc motive să vorbească,
Mistificând şi măsluind idei.
Şi mulţi se plâng când nu e cum vor ei,
Şi doar atunci vorbesc despre dreptate,
Dar tot se tem de-a lumii libertate
Voindu-se stăpânilor lachei.
Mereu ni se mai dă un lait-motiv
De-a importa ce unora le place,
Crezându-i pe războinici că vor pace
Cu adevărul lor mult evaziv.
Bine nu e şi suntem vinovaţi
De decăderea-n marea nepăsare
Şi prea nemotivata acceptare
A celor ce furând ajung bogaţi.
În ţara mea nu-i bine... e prea clar,
Bine trăiesc numai acei ce fură,
Hoţia e de mare anvergură,
Munca cinstită-i zbatere-n zadar.
Ochii ţintiţi spre marile hoţii
Sunt forme de invidie şi ciudă
Că ţara, ce-a ajuns doar o feudă,
N-o pot fura şi ei de bogăţii.
Nici dreptul la idei nu-l mai avem,
Nici de-a avea-n conştiinţă o părere,
Ci doar să facem tot ce ni se cere
Şi s-acceptăm nimicul ca suprem.
La ordin să fim toţi, să nu crâcnim
Când ni se vrea voinţa încălcată,
Sau ni se vrea conştiinţa încărcată
Când de străbuni, cu cinste, ne-amintim.
Cei ce sunt demni, la zid, din nou, sunt puşi
Şi acuzaţi de fapte implicite,
De gânduri şi idei prea învechite,
Când noilor stăpâni nu sunt supuşi.
Bine nu e şi suntem vinovaţi
Că acceptăm desfrâul din simţire
Şi ne lăsăm trăirea-n lenevire,
Trăind cu lenea minţii împăcaţi.
De mult nu am mai scris o poezie,
Ca să mai ştiu cum e normal să scrii,
Cum e să simţi sub mână o hârtie
Şi ei să-i laşi un gând ce tu ţi-l ştii.
Să-i pun în seamă marea datorie
De a păstra şi tot ceea ce-i şters,
Al clipei plâns ori fuga-n fantezie,
Când în oglinzi priveam, firesc, invers.
Şi ea să-mi fie, cândva mărturie,
Că timpului nu m-am lăsat pierdut,
I-am dat curaj în toate să mă ştie,
Să nu îi fiu doar umbră din trecut.
Chiar dacă leneveam, în apatie,
Mă îndemna să scriu, să nu mă las,
Şi îmi dădea idei, cu dărnicie,
Făcându-mă, de vis, să fiu atras.
Scriam, candva, cuprins de frenezie,
Simţind hârtia pavăză şi scut,
Şi mi-o aveam izvor cu apă vie,
Când gândul mi-era salt în absolut.
Scriu şi acum, dar nu-s în armonie
Decât cu timpu-n care toţi trăim
În care viaţa-i doar o agonie
Uitând să fim ceea ce-i dat să fim.
De multe ori, mă simt, fac alergie
La adaptarea mea în modernism,
Aş vrea să scriu... dar nu-mi prea vine-a scrie,
Chiar scrierea îmi pare un sofism.
Nu ne-am văzut de mult... Parcă de-o viaţă,
Şi parcă e prea greu să ne-ntâlnim,
La fel ca şi cândva, de dimineaţă
Ca altfel ziua bună s-o trăim.
Cândva zic eu... şi mă întorc prin vreme,
Găsindu-te în umbra unui vis,
Când, cu speranţă, decoltam dileme
Ca să găsim un drum spre paradis.
Azi ne lăsăm ascunşi de amănunte
Punând accent pe traiul monoton
Şi doar cuvântul între noi e punte
Ferindu-ne de-al şansei abandon.
În zori de zi numim trăiri şi vise
Un gând timid de-a fi cutezători,
De a păşi pe drumuri interzise
Ce ne-ar zori a fi nemuritori.
Dar cum orice se face şi desface,
Întâmplător, firescu-şi face vad,
Voind cu haina vieţii să ne-mbrace,
Zădărnicind absurdul retrograd.
O zi avem, deloc întâmplătoare
Un vis, un gând şi-o faptă să-mpărţim,
Ca început al vieţii-mplinitoare,
Având motiv, prin noi, să nemurim.
Nu ne-am văzut de mult... Dar altă viaţă,
De ne-o dorim, ni-i dată-a o trăi,
Fiindu-ne, la ceas de dimineaţă,
Acel ceva ce veşnic poate fi.
Îmi viaţa mea puține merg spre bine,
Rar mai zâmbesc, şi mai mereu sunt trist,
Mă lupt mereu şi-tot mai pesimist,
Dar totul e altfel când sunt cu tine...
Cu tine uit să cred că îmi e teamă
De-al ploii frig, de-al viscolului ger,
Cu tine simt că pot urca spre cer,
Simt că dorinţa ta spre cer mă cheamă.
Cu tine le-nţeleg altfel pe toate,
Iau adevărul vieţii ca întreg,
Cu tine împăcarea nu mi-o neg
Ştiind că orice vreau să fac se poate.
Cu tine reclădesc o nouă lume
Ce-şi are cerul ei, mereu senin,
Cu tine clipa are rol deplin,
Legându-se de tine şi-al tău nume.
Cu tine uit mereu de paranteze,
Nimic nu am a ţine în ascuns,
Cu tine tot ce eşti îmi e de-ajuns,
Altceva nu mai ştiu să mai conteze.
Cu tine văd şi-aproape, şi departe,
Şi n-am de ce să mă mai uit în jos,
Cu tine fantezia-i cu folos,
Prin ea mai mult mă-ndepărtez de moarte.
Cu tine iarna simt că-i primăvară,
Văd clar cum creşte iarba sub zăpezi,
Cu tine n-am nevoie de dovezi,
Căldura-ţi e ca soarele de vară.
Cu tine dintr-o noapte fac o viaţă
Şi iarăşi mă renasc în zori de zi,
Cu tine ştiu că încă pot iubi
Şi nu mă simt vândut ca marfă-n piaţă.
Ne știm de ani şi ani... Ne ştim... Vorbim
De ceea ce-i cu mine ori cu tine,
De cum decad principii în ruine,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.
Din când în când dăm clipelor motiv
Să ne arunce într-o altă lume,
Ce nu mai vrea minciuna să-şi asume
Mânată de un gând imperativ.
Pasul pe prag, deja, de mult, făcut,
Ne dă îndemn de gând în libertate,
De-a îndrăzni, ştiind că ni se poate,
Să ne avem reper şi în trecut.
Ne ştim de ani... Vorbim şi tot vorbim,
De cum e viaţa ta ori viaţa mea,
De câte date ni-s a înfrunta,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.
Multe mă-ntrebi şi multe vrei să ştii,
Şi-nvăț şi eu din multele-ţi ştiute,
Că, scotocind, prin lumi necunoscute
Ne ştim iertaţi de mari vinovăţii.
Ştiind ori nu, crezând ori necrezând
Paşii ne merg în sensuri diferite,
Spre zorii zilei încă negrăbite
Când fi-vom unul şi un singur gând.
Ne ştim de ani şi ani şi tot vorbim,
Şi ne cunoaștem tot la fel de bine,
Şi în curând prea greu ne vom abţine,
Ascunşi de-ai lumii ochi, să ne iubim.
Firul de iarbă-i trist... Stă aplecat...
Nici frunza nu se mişcă în copaci...
Tu, către Cer priveşti... şi taci... doar taci...
Şi dai şi umbrei albul tău curat.
Până şi timpul clipei s-a oprit
Punându-te speranţelor reper,
Drept mărturie că, venind din Cer,
Trăirii pe Pământ te-ai dăruit.
Lumină, peste tot, e-n jurul tău,
Şi Cerul e senin şi luminos,
Ca, adormind, să poţi visa frumos,
Ferit de tot ce e ştiut ca rău.
Nimic nu se vroia tulburător,
Şi întâmplarea se-arăta cu rost,
Lăsându-ne să ştim cam tot ce-ai fost,
Şi fi-vei, Mare Alb, nemuritor...
Când Duhul Sfânt se pogora pe noi
Tu, Tincule, spre Cer te-ai înălţat
De Dumnezeu, la El, fiind chemat
Spre alt destin în lumea de apoi...
Privirii lumii noastre nu mai eşti
Dar într-un Rai al tău eşti mângâiat
De Marii Sfinţi, cei fără de păcat,
De neamul tău şi cete îngereşti.
Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De poţi să-mi spui pe unde eşti acum?
Şi nu cred că-i o simplă întâmplare
Că m-aş porni, neobosit, la drum.
Să-ţi recunosc că-mi placi nu-mi este teamă,
Ţi-as spune chiar că-mi eşti un dar promis,
Însă încerc să nu mă iau în seamă
Şi să-ţi aştept mereu venirea-n vis.
Dintr-un îndemn al fiecărei clipe
Te caut, cu privirea, peste tot,
Dedându-mă fireştilor risipe
Pe care, să le-nving, abia mai pot.
Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi amalgam de gânduri fără rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.
Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De vrei să poţi de tine să-mi vorbeşti,
Şi să mă laşi, venind din depărtare,
S-arăt că rost şi dor de viaţă eşti.
Să-mi spui dorinţa nu îmi e ruşine,
Nici să susţin că nu-i un gând smintit,
Însă încerc să pot a mă abţine
De-a-ţi arăta că-s, totuşi, şi grăbit.
Firescul sens al clipei neştiute,
Ce din plural va trece-n singular,
Mi-arată că umilu-mi gând hoinar
E semn iertării faptelor trecute.
Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi clar consemn de întâmplări cu rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.
