A-nceput să ningă, mult și fără rost,
Și lumina lunii îi tot dă avânt,
Este totuşi iarnă şi, un adăpost,
N-avem nici în suflet, nici chiar în cuvânt.
Te visezi departe, mă visezi, prin iarnă,
Zăvorându-mi clipa cu un gând tăcut,
Prea singurătatea-mi viața îmi răstoarnă
Și îmi prăbuşeşte gândul de-nceput.
Ninge peste zarea plină de tristeţi,
Și peste privirea ce-o ridic spre cer,
Drumul abia merge, prins între nămeţi
Însemnat de urma viselor ce pier.
Inima zvâcnește, ochii plâng în noapte,
Vântul se coboară dinspre-nalţii munţi,
Cu miros de cetini şi de mere coapte,
Întru amintirea mult uitatei nunți.
Toate-s fără margini, totul e pustiu,
Se ivesc pe ceruri mari singurătăţi,
Și se trec în grabă înspre mai târziu,
Îndemnând să crape stâlpii de la porţi...
În zăpadă deasă, totul se transformă,
Lumânări aprinse se zăresc prin văi,
Liniștea devine dură și enormă...
Şi aud cum ninge peste ochii tăi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu