Puştoaico, uneori, în joacă-ţi zic,
Când mâna-ţi prind, febrilă şi fragilă,
Şi te privesc... şi nu mai zic nimic...
Te văd privind prin razele de soare
Şi ochii-ţi sunt un cer înalt, senin,
Din care te cobori încrezătoare
Că, pentru noi, doar vremuri bune vin.
Pe frunte-mi vezi, brăzdată de tristeţe,
Trecute clipe care încă dor,
Şi-ți spun că ele-s semn de bătrâneţe,
Dar tu, zâmbind, mă faci nemuritor.
Ai ani puţini... spun mulţi şi au dreptate,
Dar prin trăiri pe toţi îi contrazici,
Ţi-e gustul un izvor de voluptate
Când trupul dăruirii ţi-l dedici.
Motive-mi dai mereu de regăsire
Când sânii-ţi tari sub pieptu-mi se strivesc
Şi coapsele-n rotunda lor zvâcnire
Simţiri de neuitat îmi dăruiesc.
În plină noapte, pântecul fierbinte,
Mă face, iar, de tine doritor,
Iar tu-mi şopteşti că-i vremea să ţin minte
Că-n veci mă vrei al tău nemuritor.
Ai ani puţini... şi eu îţi spun, în taină,
Când mi te vrei ca drum fără sfârşit,
Uitând să îţi mai ai o altă haină
Din miez de noapte până-n răsărit.
Timp nu mai am de gânduri rătăcite,
Ori de-ntâmplări trăite pe ascuns,
Că-n tine simt eternele ispite
Şi spun că-mi eşti, doar tu, îndeajuns.
Şi când, uitând de ale lumii spuse,
Priveşti, mereu, departe-n viitor,
Îmi ceri să-mi las pornirile seduse
De visul de a fi nemuritor.
Ai ani puţini... te-arată dimineaţa
Când în tăcere somnul ţi-l privesc,
Şi-un zâmbet cald îţi luminează faţa,
Iar eu, în gând, îţi spun că te iubesc.
În trupul tău, exotic şi fragil,
Îmi spui că se petrece o minune,
Că, revenind în tine din exil,
Menirea-ţi e motiv de rugăciune.
Un gând feeric şi un fruct celest
În pântec îţi dă semn de încolţire,
Dându-ţi speranța pragului onest
Ce îl vei trece întru împlinire.
Va fi dovadă că un strop de cer
Rămâne-va etern în urma noastră
Ca semn că rostul nopţii-i efemer
Dar nu-i la fel când noaptea e albastră.
Acum ai semn că timpul s-a oprit
Ca tu să-ţi crezi esenţa ta divină,
Redobândindu-ţi rostul hărăzit,
Sămânţa vieţii prinde rădăcină.
Ţi-ai tot dorit, rostind prin gând şi grai
Că tot mereu, de-ar fi şi-o veşnicie,
În carnea ta şi-n sânge să mă ai
Şi ca pecete urma mea să-ţi fie.
Eternizând o faptă prin cuvânt,
Din şirul lung al celor întâmplate
M-ai nemurit al vieţii pe Pământ
Şi ţi-ai redat deplina libertate.
Ca orice om, în trecere spre moarte,
Poetu-i tot un om, firesc, real,
Dar când îşi are nume pus pe carte,
Devine, într-un fel, un ideal.
Ca şi poet, în fel şi chip, trăieşte
Emoţii cu accent imperativ
În profunzimea-n care locuieşte,
Călătorind mereu introspectiv.
Şi e, mereu, o lecţie de viaţă,
Constrânsă-absolutul ei bizar
Ce-ncepe, ca şi prag, de dimineaţă
Ca ziua să nu treacă în zadar.
De multe ori e amplă ipoteză
Cu înţelesuri pline de mister
Când pune moartea într-o paranteză
Şi-şi dă motiv de nemurire-n Cer.
Şi, tot poetul e, o ţintă vie
La margine de veac întemniţat,
Cu drept motiv că el, prin poezie,
Ca un nebun, pe vis a pariat.
Mereu e pus în dubla ipostază
De om normal şi mult prea visător,
De anonim şi om de mare vază,
De prea bogat ori simplu cerşetor.
Dar, de ales, nu are ce alege,
Ce-l ce-i poet, poet este născut,
Poetul nu-i efectul dat de lege,
Fiind, repet, născut și nu făcut.
Ca om trăieşte legea omenească,
Mai mult sau mai puţin fără păcat,
Dar îi e dat mai greu să se ferească
Ca să arate câte-s de-ndreptat.
Iar într-un fel al logicii deşarte
De cei ce nici un vers nu i-au citit,
Îi este intezis a fi o parte
Din lumea-n care viaţa şi-a trăit.
Unii îl cred un geniu, o minune,
Iar alţii-l văd un fel de chip de lut,
Cu sens extrem de mare goliciune,
Vânând himeric umbre din trecut.
El însă crede, chiar când lumea-l neagă,
Că-n lume nu-i nimic întâmplător,
Oricât vor mulţi altceva să-nţeleagă,
Doar sufletului său îşi e dator.
Hai vino, hai, iubito, haide, vino,
O viaţă am avut de aşteptat,
Ca-n clipa nopţii să te strig, Divino!
Chiar de mi-ar zice unii că-i păcat.
Să mă renaşti prin fapte şi cuvinte,
Şi adevăruri pline de-nţeles,
Să-ţi fiu în trup, în suflet şi în minte
Un prea firesc de Dumnezeu ales!
Să laşi odihna să te copleşească
Uitând de orice trecere-n zadar,
Ca să îmi fii, prin legea omenească,
Motiv, credinţă, vis şi avatar...
Să nu-mi opresc a mâinilor pornire
Când sânilor se vor a fi căuş,
Ca să-mi arăţi, prin simpla lor zvâcnire
Ce rost îşi are gândul jucăuş.
Să mi te vrei mereu şi, totdeauna,
Dând faptei forme într-un mod real,
Prin dăruire să împaci furtuna
Ce-aruncă valuri, valuri, înspre mal.
Să pui temei pe simpla întâmplare
Prin marile simţiri ce-o definesc,
Când viitorul se va şti urmare
Ca absolut al rostului lumesc.
Hai vino, hai, iubito, hai, degrabă,
Atât de multă vreme a trecut,
Timpul se trece, dar de noi întreabă
Grăbindu-ne firescul început.
Mi-apari mereu, venind dinspre oriunde,
Chiar şi când uit privirea s-o-nţeleg,
Când viaţa vreau să văd ce îmi ascunde
De nu-mi simt orizontul ca întreg.
Te-arăţi motiv de omenească faptă,
Ca rost să am, ducând-o-nspre sfârşit,
Găsindu-i cale neschimbată, dreaptă,
Cu sens înspre eternul infinit.
Oricât de mare-i gândul ca dorinţă,
Doar începutul pare că-l trăiesc,
Că restul, ca procesul de conştiinţă,
Ar vrea să-i spun de ce mă tot grăbesc.
Şi doar găsind puterea-n amintire,
Şi doar visând că lângă mine eşti,
Mă regăsesc şi îmi revin în fire,
Şi nu mă pierd în vorbe şi povești.
Mereu se-ntâmplă, rar de tot pot spune,
Dar adevărul nu ţi-l ţin ascuns,
Că doar prin tine viaţa-i o minune
Şi numai tu o faci îndeajuns.
De-ar fi să fiu cu orişice femeie,
În mod legal sau doar în mod formal,
Aprinderii-mi doar tu poţi fi scânteie,
Oricât îmi spui c-aşa nu e normal.
Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu avem motiv de timp pierdut,
Lăsând să vină toate de la sine,
Uitând s-avem o clipă de trecut.
Să treacă-n noapte ziua, printr-o seară,
Strivită de-al speranţei viitor,
Care, făptaş fiind, vei vrea să-mi ceară
Să-ţi fiu promis, în veci, nemuritor.
Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-am motiv speranţa să-mi ascund,
Când chiar de mine nu îmi mai convine
Şi-n gânduri întristate mă afund.
Să ne lăsăm, trăind ca-ntr-o-ntâmplare,
A fi ce sunt, a fi ceea ce eşti,
Tu răbdătoare, eu fără răbdare,
Ca mari eroi ai unei mari poveşti.
Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-ai motiv să spui că n-ai ştiut,
Şi-astfel să n-ai de ce te mai reţine
În a-ţi dori mai multul absolut.
Să fim părtaşi la marea regăsire
A tot ce suntem noi prin însăşi noi,
Îndatoraţii trăirii în iubire
A faptelor ce nu dau înapoi.
Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu ne mai grăbim, surprinşi de dor,
Să fiu cu tine şi să fii cu mine,
Dorindu-ne firescul viitor.
Ne-am cunoscut de mult... dintr-o-ntâmplare,
Într-un trecut, în felul lui firesc,
Când ne gândeam că lumea-i mult prea mare
Şi, cei la fel, cu greu se întâlnesc.
Sub ploi de stele, vorbe despre viaţă,
Ne-au prins în jocul unui simţ grăbit,
Şi prin spărtura copcilor de gheaţă
Ne-au arătat al zilei răsărit.
Şi tu, şi eu, priveam înspre departe,
Uitând să mai trăim şi în prezent,
Mereu plecaţi cu gându-n altă parte,
Visând inconsecvent şi imprudent.
Acea-ntâmplare, parcă prevestită,
De mult prea multe semne şi-ntrebări,
Prin tot ce-a fost, azi o numim menită,
Întoarcerii, spre noi, din căutări.
Simpla simţire s-a-ntrecut pe sine,
Prin gesturi simple s-a făcut răspuns,
Ne-a arătat că ne putem reţine,
Dar focul vieţii arde pe ascuns.
Noaptea-n văpăi şi ziua-n cutezanţă,
Dorinţelor pe tine te-a redat,
Şi m-a-nvățat, să cred că, prin speranţă,
Trăiri avea-voi, cum îmi este dat.
Când viaţa-şi are gândul împotrivă
Şi adieri de vânt se simt furtuni,
Valul ne duce, printr-a lui derivă,
Spre mult prea necrezutele minuni.
Ne-a fost minune clipa dintr-o noapte
În care ne-am trezit, întâmplător,
Porniţi, fără motive, înspre fapte
Ca-ntr-un firesc ce ne era dator.
Într-un destin ce n-a-ndrăznit să moară,
Ştiindu-se a fi de neschimbat,
Ne-a readus a zilei simplă seară
Şi vieţii, calea dreaptă, i-a redat.
