Poetul... omul...

Ca orice om, în trecere spre moarte,
Poetu-i tot un om, firesc, real,
Dar când îşi are nume pus pe carte,
Devine, într-un fel, un ideal.

Ca şi poet, în fel şi chip, trăieşte
Emoţii cu accent imperativ
În profunzimea-n care locuieşte,
Călătorind mereu introspectiv.

Şi e, mereu, o lecţie de viaţă,
Constrânsă-absolutul ei bizar
Ce-ncepe, ca şi prag, de dimineaţă
Ca ziua să nu treacă în zadar.

De multe ori e amplă ipoteză
Cu înţelesuri pline de mister
Când pune moartea într-o paranteză
Şi-şi dă motiv de nemurire-n Cer.

Şi, tot poetul e, o ţintă vie
La margine de veac întemniţat,
Cu drept motiv că el, prin poezie,
Ca un nebun, pe vis a pariat.

Mereu e pus în dubla ipostază
De om normal şi mult prea visător,
De anonim şi om de mare vază,
De prea bogat ori simplu cerşetor.

Dar, de ales, nu are ce alege,
Ce-l ce-i poet, poet este născut,
Poetul nu-i efectul dat de lege,
Fiind, repet, născut și nu făcut.

Ca om trăieşte legea omenească,
Mai mult sau mai puţin fără păcat,
Dar îi e dat mai greu să se ferească
Ca să arate câte-s de-ndreptat.

Iar într-un fel al logicii deşarte
De cei ce nici un vers nu i-au citit,
Îi este intezis a fi o parte
Din lumea-n care viaţa şi-a trăit.

Unii îl cred un geniu, o minune,
Iar alţii-l văd un fel de chip de lut,
Cu sens extrem de mare goliciune,
Vânând himeric umbre din trecut.

El însă crede, chiar când lumea-l neagă,
Că-n lume nu-i nimic întâmplător,
Oricât vor mulţi altceva să-nţeleagă,
Doar sufletului său îşi e dator.

Temei de grăbire

Hai vino, hai, iubito, haide, vino,
O viaţă am avut de aşteptat,
Ca-n clipa nopţii să te strig, Divino!
Chiar de mi-ar zice unii că-i păcat.

Să mă renaşti prin fapte şi cuvinte,
Şi adevăruri pline de-nţeles,
Să-ţi fiu în trup, în suflet şi în minte
Un prea firesc de Dumnezeu ales!

Să laşi odihna să te copleşească
Uitând de orice trecere-n zadar,
Ca să îmi fii, prin legea omenească,
Motiv, credinţă, vis şi avatar...

Să nu-mi opresc a mâinilor pornire
Când sânilor se vor a fi căuş,
Ca să-mi arăţi, prin simpla lor zvâcnire
Ce rost îşi are gândul jucăuş.

Să mi te vrei mereu şi, totdeauna,
Dând faptei forme într-un mod real,
Prin dăruire să împaci furtuna
Ce-aruncă valuri, valuri, înspre mal.

Să pui temei pe simpla întâmplare
Prin marile simţiri ce-o definesc,
Când viitorul se va şti urmare
Ca absolut al rostului lumesc.

Hai vino, hai, iubito, hai, degrabă,
Atât de multă vreme a trecut,
Timpul se trece, dar de noi întreabă
Grăbindu-ne firescul început.

Tu ca îndeajuns

Mi-apari mereu, venind dinspre oriunde,
Chiar şi când uit privirea s-o-nţeleg,
Când viaţa vreau să văd ce îmi ascunde
De nu-mi simt orizontul ca întreg.

Te-arăţi motiv de omenească faptă,
Ca rost să am, ducând-o-nspre sfârşit,
Găsindu-i cale neschimbată, dreaptă,
Cu sens înspre eternul infinit.

Oricât de mare-i gândul ca dorinţă,
Doar începutul pare că-l trăiesc,
Că restul, ca procesul de conştiinţă,
Ar vrea să-i spun de ce mă tot grăbesc.

Şi doar găsind puterea-n amintire,
Şi doar visând că lângă mine eşti,
Mă regăsesc şi îmi revin în fire,
Şi nu mă pierd în vorbe şi povești.

Mereu se-ntâmplă, rar de tot pot spune,
Dar adevărul nu ţi-l ţin ascuns,
Că doar prin tine viaţa-i o minune
Şi numai tu o faci îndeajuns.

De-ar fi să fiu cu orişice femeie,
În mod legal sau doar în mod formal,
Aprinderii-mi doar tu poţi fi scânteie,
Oricât îmi spui c-aşa nu e normal.

Vrerea de repede

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu avem motiv de timp pierdut,
Lăsând să vină toate de la sine,
Uitând s-avem o clipă de trecut.

Să treacă-n noapte ziua, printr-o seară,
Strivită de-al speranţei viitor,
Care, făptaş fiind, vei vrea să-mi ceară
Să-ţi fiu promis, în veci, nemuritor.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-am motiv speranţa să-mi ascund,
Când chiar de mine nu îmi mai convine
Şi-n gânduri întristate mă afund.

Să ne lăsăm, trăind ca-ntr-o-ntâmplare,
A fi ce sunt, a fi ceea ce eşti,
Tu răbdătoare, eu fără răbdare,
Ca mari eroi ai unei mari poveşti.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să n-ai motiv să spui că n-ai ştiut,
Şi-astfel să n-ai de ce te mai reţine
În a-ţi dori mai multul absolut.

Să fim părtaşi la marea regăsire
A tot ce suntem noi prin însăşi noi,
Îndatoraţii trăirii în iubire
A faptelor ce nu dau înapoi.

Aş vrea s-ajung mai repede la tine,
Să nu ne mai grăbim, surprinşi de dor,
Să fiu cu tine şi să fii cu mine,
Dorindu-ne firescul viitor.

Seara de-ntâmplare

Ne-am cunoscut de mult... dintr-o-ntâmplare,
Într-un trecut, în felul lui firesc,
Când ne gândeam că lumea-i mult prea mare
Şi, cei la fel, cu greu se întâlnesc.

Sub ploi de stele, vorbe despre viaţă,
Ne-au prins în jocul unui simţ grăbit,
Şi prin spărtura copcilor de gheaţă
Ne-au arătat al zilei răsărit.

Şi tu, şi eu, priveam înspre departe,
Uitând să mai trăim şi în prezent,
Mereu plecaţi cu gându-n altă parte,
Visând inconsecvent şi imprudent.

Acea-ntâmplare, parcă prevestită,
De mult prea multe semne şi-ntrebări,
Prin tot ce-a fost, azi o numim menită,
Întoarcerii, spre noi, din căutări.

Simpla simţire s-a-ntrecut pe sine,
Prin gesturi simple s-a făcut răspuns,
Ne-a arătat că ne putem reţine,
Dar focul vieţii arde pe ascuns.

Noaptea-n văpăi şi ziua-n cutezanţă,
Dorinţelor pe tine te-a redat,
Şi m-a-nvățat, să cred că, prin speranţă,
Trăiri avea-voi, cum îmi este dat.

Când viaţa-şi are gândul împotrivă
Şi adieri de vânt se simt furtuni,
Valul ne duce, printr-a lui derivă,
Spre mult prea necrezutele minuni.

Ne-a fost minune clipa dintr-o noapte
În care ne-am trezit, întâmplător,
Porniţi, fără motive, înspre fapte
Ca-ntr-un firesc ce ne era dator.

Într-un destin ce n-a-ndrăznit să moară,
Ştiindu-se a fi de neschimbat,
Ne-a readus a zilei simplă seară
Şi vieţii, calea dreaptă, i-a redat.

Seninul infinit

Privindu-te, simt clipa ca fior,
Nu-mi pasă că văd zorii-n nori de ceaţă,
Cum nici nu cred că trebuie să mor
Ca să-nţeleg ce dat mi-a fost în viaţă.

Privesc odihna vârfului de brad
Când vântul, obosit, se odihneşte,
Şi văd izvoare căutând în vad
Căderea, ce-ntr-un fel, le nemureşte.

Ţi-am tot vorbit de nori şi cer senin,
De flori ce dau prăpastiei culoare,
Ca nu cumva să uiţi ce vremuri vin,
Negând esenţa razelor de soare.

Şi-am ascultat cum mugurii vorbesc
De noi, de amintiri, de legăminte,
De faptele ce încă definesc
Dorinţele de-a merge înainte.

Despre ce-a fost prea multe nu îţi spun,
Oricâte neştiute-mi sunt ştiute,
Mult prea uşor mi-ar fi, dar îmi impun,
Să nu bat numai drumuri cunoscute.

Acum privesc, din nou, spre răsărit,
Seninul cer din zori de dimineaţă,
Cu gând de-a merge până-n infinit
În tot răstimpul restului de viaţă.

Fiindu-ne motiv de legământ,
Descătuşaţi, cu inimi larg deschise
Şi dezbrăcaţi de-al trecerii veşmânt,
Să ne iubim, croind şi alte vise.

Evidentul întâmplător

Ne-am cunoscut din simpa întâmplare
Că dat a fost, pe drum, să ne-ntâlnim,
Tu, înspre altă lume călătoare,
Eu încercând să fiu doar anonim.

S-a spart oglinda-n clipa răzvrătită
De mult prea multa punere la zid,
Prin gândul ce-i spunea că-i doar ispită
Care-şi ascunde dreptul rost perfid.

Uitând durerea patimii în rană,
Ne-am vrut puteri de-a fi învingători
Şi-a dezrobi condiţia umană
Din patima atâtor vechi erori.

Cam totul a fost dat firesc să fie,
Ne arătam a fi un tot întreg,
Întreaga zi şi noapte-mi erai mie
Mister ce-mi tot cereai să îl dezleg.

Te ştiu acum, paradoxal, pierdută
Şi însăşi tu declari că te-ai pierdut,
Vrând să te cred că-mi eşti necunoscută,
Ca un adevăr etern şi absolut.

Ajuns-am, într-un fel, într-o răscruce
În care chiar şi timpul stă pe loc
Nemaiştiind pe unde s-o apuce,
Ca să se treacă fără echivoc.

Povara vorbei laşi să se-ntrevadă,
Ca să consimt că suntem la final
Că sub cortina, care stă să cadă,
Stă sensul înţelesului dual.

Dar, ştii şi tu... În formă absolută
Doar moartea poate fi şi prag, şi zid,
Că, mai tot timpul, ultima redută
Nu e nicicum un scut deplin, solid.

Din noaptea mea de veghe-n insomnie,
Recunoscând că vieţii îmi lipseşti,
Las timpul tratament, cam dur, să fie...
Ştiind şi el că, totuşi, mă iubeşti.

Îţi las, tăcut, puterea de-a alege,
Între "cu mult mai mult" şi "prea puţin",
Între "a vrea a crede şi-nţelege"
Şi-un crez normal cu iz de cabotin.

Ca să tot ai motiv de-a nu te teme
Te-mbrăţişez, cu patimă, în gând,
În zori de zi, când altfel ar fi vreme
De-a-ncepe ziua ca un foc arzând.

Iar dacă simţi răscrucea ca o cruce,
Şi, fără veste, zvâcnet de trăiri,
Drumul spre mine iar te va aduce,
Îndatorat fireştii nemuriri.

Ne-am cunoscut c-aşa a fost să fie,
Trăind, acelaşi gând, ce-ntâmplător,
Te-a dăruit, pe nesimţite, mie,
Din drum m-a-ntors şi am uitat să mor.