Fireasca margine de noapte

Ne-am regăsit în marginea de noapte,
Ce rostuia privirile în gol,
Când gândul n-avea loc de-atâtea fapte
Scăpate de-al firescului control.

Putem să spunem că din întâmplare,
Că unele idei au coincis,
Sau că-ntr-o lume care nu-i prea mare,
Conjuncturalul, rosturi a decis.

Însă firescul vieţii, ca idee,
Nu-şi lasă tot motivul înțeles,
Ştiut fiind, că tu, fiind femeie,
Dorinţei îi doreşti un drum ales.

Şi n-avem noi destulă claritate
Să desluşim al tainei calendar,
Dar când trăi-vom fapte întâmplate
Rostul acelei nopţi ne va fi clar.

Din miezul zilei, înspre prag de seară,
Vom fi o-ntreagă lume doar noi doi,
Trăind în formă pură, singulară,
Sfânta poveste-a marilor eroi.

Iar nopţile ce vor urma să vină,
Purtând pecetea nopţii de-nceput,
Avea-vor cer senin şi lună plină,
Şi gând spre viitorul absolut.

Întreaga primă noapte

O noapte-ntreagă, chiar din prima seară,
Ne vom trezi de gânduri mari cuprinşi,
Uita-vom motivările afară,
De-ale speranţei clipe fiind învinşi.

Acum îţi spui că sigur eşti convinsă
De drumul ce se-arată mergător
Însă-i doar teama de-a nu fi cuprinsă
Într-un vârtej al altui timp, de dor...

În vise-ţi duci dorinţe de-mplinire
Ca să te-mpaci cu viaţa zi de zi,
Şi să accepţi că simpla amăgire
E bună când altfel nu poate fi.

Clipa speranţei, mută, tot aşteaptă
Pornirea de-a trăi şi-n vremuri noi,
Pornirea de-a avea o cale dreaptă,
Fără priviri fugare spre-napoi.

Şi, într-o seară, ea va fi venită,
Zvâcnind din somnul ce-l credeai firesc,
Când tu dorind, ştiindu-te dorită,
Mă vei zori, văzând că zăbovesc.

Trezi-te-vei şi tu, lăsându-ţi viaţa
Să-şi aibă pasul mai puţin grăbit,
Să ştii, din nou, că vine dimineaţa
Abia când vezi că zorii s-au ivit.

Şi va fi noaptea, când se vrea, întreagă,
Motiv de-a se nota în calendar,
Fiind în stare singură s-aleagă
Uitarea multor treceri în zadar.

Ceas de întâlnire

Iubito, ceasul bate, face semn
Că ne-ntâlnim cu ce se va-ntâmpla,
Şi ne promite-n felul lui, solemn,
Că-n veşnicii, prin fapte vom intra...

Nu-ţi fie teamă, nu e un blestem,
Nu-s nici motive de-a te-mpovăra,
Va fi, cu-adevărat, un gest suprem,
Ce-n altă lume te va arunca.

Ascultă vântul cum te-ndeamnă blând
A te-nţelege tu cu viaţa ta,
Şi lasă-l, când îţi fură vreun gând,
Nu-i sta în cale, orişicum ţi-l ia.

Când lacrima ţi se arată-n vis,
Nu mai fi tristă, ştii că vei uita,
Absurdul orişicărui compromis
Ce căi de neputinţi îţi arăta.

Trecut e timpul, n-are sens invers,
Fii pregătită dar, nu regreta,
Prin soartă încă mult avem de mers,
Din mers vedea-vei tot ce va urma.

Alb în frig

Frigul tot creşte clipă de clipă,
Albul se-gheaţă și e mai pur,
Iarna, de geruri, face risipă
Ca să dea lumii un alt contur.

Ziua se face albă-n zăpadă,
Şi străluceşte, prinsă de ger,
Soarele-ncearcă să se-ntrevadă,
Găsind deschisă poarta spre cer.

Prin viscolire se-arată seara,
Prinzând cu patos ceru-n chenar,
Şi-l troienește, punând povara
Pe tot ce-ncearcă a-i fi contrar.

Noaptea încearcă, fiind dat să vină,
Să pună piedici căderii-n gol,
Cerşind la stele strop de lumină,
Îndeamnă vântul a fi domol.

Dar frigul creşte, clipă de clipă,
Albu-i de gheaţă... rece și dur,
Malul de apă spre ceruri ţipă,
Gheaţa-l constrânge-ntr-al ei contur.