Iarnă fără adăpost

A-nceput să ningă, mult și fără rost,
Și lumina lunii îi tot dă avânt,
Este totuşi iarnă şi, un adăpost,
N-avem nici în suflet, nici chiar în cuvânt.

Te visezi departe, mă visezi, prin iarnă,
Zăvorându-mi clipa cu un gând tăcut,
Prea singurătatea-mi viața îmi răstoarnă
Și îmi prăbuşeşte gândul de-nceput.

Ninge peste zarea plină de tristeţi,
Și peste privirea ce-o ridic spre cer,
Drumul abia merge, prins între nămeţi
Însemnat de urma viselor ce pier.

Inima zvâcnește, ochii plâng în noapte,
Vântul se coboară dinspre-nalţii munţi,
Cu miros de cetini şi de mere coapte,
Întru amintirea mult uitatei nunți.

Toate-s fără margini, totul e pustiu,
Se ivesc pe ceruri mari singurătăţi,
Și se trec în grabă înspre mai târziu,
Îndemnând să crape stâlpii de la porţi...

În zăpadă deasă, totul se transformă,
Lumânări aprinse se zăresc prin văi,
Liniștea devine dură și enormă...
Şi aud cum ninge peste ochii tăi...

Cândva, în iesle...

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Și să ne fie drept model,
Să fim și noi la fel ca El...

De-atât de mult trecut uitat
Omul era la rău dedat,
Trăind doar pentru a muri,
Uitase chiar a mai trăi.

Nemaiavându-și nici un țel,
Pe sine se avea model,
Și legii-i da un înțeles
După tipar de interes.

Se închina la Dumnezeu
Însă de el uita mereu,
Dreptate sieși căutând,
Pe toată lumea judecând.

Găsea mereu împotriviri
Contra fireștilor trăiri,
Sperând că doar văzând minuni
Scăpa-se-va dintre genuni.

O stea pe Cer s-a arătat
Și drum spre El a luminat,
Dând veste că ni s-a născut
Cel profețit dintru-nceput.

El, cel venit a fi schimbat
Pe-al tuturor, întreg, păcat,
Nu s-a temut că va muri,
Ucis pe cruce, zi de zi.

Cândva în iesle s-a născut
Ca să ne fie vieții scut,
Ca să ne vrem mereu mai sus,
Mereu alături de Iisus.

Cu tine, doar cu tine...

Reper îmi am, de prin copilărie,
Albul firesc al marilor zăpezi,
Prea simpla și curata bucurie
Ce împlinirii-i dă mereu dovezi.
Și peste timpuri ce-am lăsat trecute,
Am așteptat, trăind mai mult în vis,
Eternitatea clipei absolute,
Ca prag și poartă înspre paradis.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce îl numesc deplin,
Când, confundați cu taina dimineții,
Faptei i-am fost motiv de-a fi destin.

Și de-am lăsat uitării, multă vreme,
Speranța că și viața-i vis frumos,
Date mi-au fost destule să mă cheme
Spre întâmplări cu sens și cu folos.
De nicăieri, din lumea lui niciunde,
Când nici nu mai credeam, mi-au apărut
Concretitudini și trăiri profunde,
Rupându-mă de-al zbaterii trecut.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles ce e, oricând, firesc,
Când, confundați cu taina dimineții,
Ne-am regăsit în rostul omenesc.

Cu timpul, uneori, m-am luat la ceartă,
N-am vrut să-i fiu, precum m-ar vrea,supus,
M-am răvrătit, știind că el și iartă,
Pe cei ce-și vor simți, inima, sus.
Iar visul m-a ținut mereu aproape,
Ca să-mi doresc de-a pururi a trăi,
Încredinţat că morţii ştiu să scape
Cei care pot, chiar prin păcat, iubi.

Cu tine, doar cu tine-am dat iar vieții
Un înțeles mereu nemuritor,
Când, confundați cu taina dimineții,
Mi te-ai promis veciei vecilor.

Alb de bine

Pierdut de-aș fi, m-aș regăsi în tine
Spre nemurire-n tine m-ai oprit,
Dorindu-ți să mă știi fiindu-mi bine,
Căutător mereu spre infinit.

De s-ar putea, în fiecare seară,
Sub cetini încărcate de zăpezi,
Te-aș duce-n casa visului de ceară,
În joc, cu foc, destin să-mi conturezi.

Prin reverii ce luminează forme,
Ca umbre urcătoare pe pereți
Să potolim dorințele enorme
Cu fantezii și cu iubire, beți...

Și tot așa, când frigul, peste noapte,
Te va-ndemna de el să te ferești,
Apropierii-ți să-ți răspund prin fapte
Să simți că iarna noastră-i ca-n povești...

Alba minune viscolită-n tine
Un gând de a trăi ți-a dezmorțit,
Lăsându-mă să fie iarăși bine,
Iertat fiind de cât m-am rătăcit...

Călimară de praf

Privesc pe geam şi gândul mi-e la multe,
La lumea cu prea grelele-i poveşti...
La vremea întâmplărilor oculte
Când, fără griji, ştiam pe unde eşti.

Mi-aduc uşor aminte sânul tare,
Piciorul ce-l lăsai descoperit,
Îţi bat la geam cu gândul şi mă doare,
Simt gândul că-i degeaba irosit.

Când mă trezesc şi nu te am aproape
Mult doritor să îţi cuprind mijlocul,
În praf, aş vrea, destinul să mă-ngroape
Ca să îmi pierd, cu totul, nenorocul.

Scriind, privesc în taină călimara,
Sperând că pe acolo te-ai ascuns,
Întârziind, cu vrerea-ţi, primăvara,
Ştiind că ei îi cer mereu răspuns.

Şi-mi vin idei ca să-mi păstrez speranţa
Rememorând cam tot ce ţi-ai promis,
În încercarea-mi de-a găsi nuanţa
Care transformă viaţa-n paradis.

Timp nu mai am s-aştept un veac să treacă,
Mergând pe-al vieţii drum în contrasens,
Nici de-a mai lua simţirile drept joacă,
Ducându-le spre pragul de non-sens.

Consum mult timp din vremea viitoare,
Contrapunâdu-i vremea care-a fost,
Avându-mi crez că starea-i trecătoare,
Ca să-mi rămână timp de vis şi rost.

Întrebare prin răspuns

Te-ai întrebat, cumva, de ce și când,
Ți-ai vrut având un drum de așteptare
Și n-ai lăsat să-ți fugă nici un gând
Înspre uitata clipă viitoare?

De ce n-ai vrut să faci întâiul pas
Și-apoi să stai sub semne de-ntrebare,
Sperând că timp destul ți-a mai rămas
Spre altă faptă, iarăși următoare?

Nu ți-ai răspuns și-ți spui că nici nu știi
De ce ai fost atât de răbdătoare
Și, dintr-odată tu te-ai vrut să-mi fii,
În miez de noapte, sărbătoare.

Nu știi nici cum prea simplul meu cuvânt
Rostit cu gând firesc spre înserare
Te-a îndemat spre gestul cel mai sfânt
Dându-mi de tot trecutul meu iertare.

Te-ai întrebat, cumva, de ce aștepți
O anumită clipă viitoare,
Și, chiar greșind, mă pui între cei drepți,
Chiar dacă-nspre păcat îți sunt chemare?

De ce nu-ți vrei motiv de-a sta, în drum,
Și-a nu-ți ști visul rost de împăcare,
De-a te-ncălzi la foc și nu în fum,
Crezând că-i doar o amânare?

Nu-ți ai răspuns și nici nu vrei să știi
Ce socoteli, cu tine, viața are,
Deși, în tine, te-ai dori să fii
Predicție și pas de-naintare.

Nici azi nu știi de ce printr-un cuvânt,
Ce semăna mai mult a întrebare,
Mi l-ai voit, l-ai vrut să-mi de avânt
Spre alfel, ție, ziua următoare...

Moș Crăciun ca leac

Lui Moș Crăciun eu nu îi scriu scrisori,
Nicicând nu i-am cerut, de vrea, să vină,
Știam că-i așteptat de sărbători,
De cei ce cred că viața li-i deplină.

Copil fiind, cumva deja știam,
Că de venit nu vine la oricine,
Că nici gutuia, galbenă, din geam
N-o are cum aduce pentru mine.

N-am spus nicicând că nu ar fi real,
Că daruri, peste noapte, n-ar aduce,
Dar nu puteam să mint c-ar fi egal
Un drum normal cu altul în răscruce.

Unii mi-au zis să nici nu îndrăznesc
Să am în gând că va voi să vină,
Dacă nu am cu ce să îi plătesc,
Și nu-l pot aștepta cu masa plină.

Nu l-am chemat, nici azi nu pot să-l chem,
Oricât mi-ar fi venirea-i în dorință,
De nevenirea lui încă mă tem,
Mă tem, și-acum la fel, cu bună știință.

Însă și-așa, știind ce spun și fac,
Mă-ncred în el prin gând și prin simțire,
Crezând că totuși mai există leac,
Acestei lumi pierdută-n neiubire.