Trăiri între minuni

Se mai întâmplă, vrem, nu vrem, minuni,
Dar le privim cu totu-n altă formă,
Ne-avem credinţă doar în mari furtuni,
Teamă avem de liniştea enormă.

Ţinem aproape marile-ntrebări
Găsindu-le răspunsuri variate,
Presupunând că nu avem chemări
Spre orizonturi largi şi-ndepărtate.

Ne căutăm, spre Ceruri, ajutor,
Când ne simţim striviţi de amănunte,
Dorindu-ne un drum cât mai ușor
Spre înălţimea crestelor cărunte.

Mirările ne-arată că nu ştim
Să acceptăm un altfel de trăire,
Şi prin firescul ei să dovedim
Că vieţii dăm întreaga preţuire.

Mereu având motivul interes,
Privirile se pierd în nori de ceaţă,
Ţintind al neputinţei palmares,
Fugind de datul cărţilor pe faţă.

Palpabilul e singurul firesc
Ce poate fi schimbat printr-o minune,
Că doar atât orgoliul omenesc
Îşi ţine ca supremă-nţelepciune.

Dar, vrem, nu vrem, trăim mereu minuni,
Ce vieţii dau continuă mişcare,
Contrând sintetizate raţiuni,
Când altfel nu e cale de scăpare.

Zbatere și zarvă

E zarvă multă-n lumea

lipsită de speranţă,

Iar drumurile scurte

au orizontul mic,

Cuvintele-s stinghere

şi nu prea spun nimic

Tot căutând să pună

principii în balanţă.

Pierdut în mediocru,

consensul e banal,

Golit de adevăruri,

e prea neomenesc,

Şi-n locu-i, compromisul,

a devenit firesc,

Încorsetând voinţa

în gest comercial.

O fibro-mialgie,

de-a dreptul generală,

Dă certitudini false

nevolnicului gând,

Când omul se trezeşte

în visul lui plângând,

Tot căutând să afle

de ce-i e viaţa goală.

Azi suntem doar o umbră

ce nu-şi găsește locul

Mereu în căutare

de forme fără rost

Numind docilitatea

un mod de-a nu fi prost,

Şi-a nu fugi de bine,

şi-a nu goni norocul...

De n-ar fi deznădejdea,

s-ar mai găsi o cale

De-a pune adevărul

în cadrul de prim-plan,

Dar zbaterea e multă

şi-adeseori în van

Voindu-se tratată,

ca boală, prin spitale...

Aparente recurențe

Atâtea azi sunt simple aparenţe,
Cuvântul mare e de uz comun,
Şi, convergente, marile absenţe
Nimicul, ca speranţe, ni-l impun.

Fără motiv, lăsăm să se-ntrevadă
Ceea ce nu-i firesc a fi văzut,
Voindu-ne, în fapt, a fi dovadă
Că nu suntem însemn de timp pierdut.

Simţirile sunt puse în tipare,
Ca formă de trăire prin plăceri,
Cu explicaţii clare, dar bizare,
Ţinând, ca adevăruri, doar păreri.

Intraductibil, gândul e amprentă
A-ncrederii că alţii nu-s ca noi,
Că-n noi Dumnezeirea e prezentă
Şi suntem traşi, de ceilalţi în noroi.

Trăirea-i doar o vorbă cumsecade,
Bună de marcă, firmă, ori blazon,
De multe ori motiv de-a nu decade
În depresivul plânset monoton.

Exasperarea tot mai mult decide
Dacă ceva-i prea mult sau prea puţin,
Neacceptând că, fără sens, ucide
Pasul pornit pe-al drumului destin.

Totu-i firesc şi doar prin remanenţă
Mai regăsim un altfel de a fi,
Iubirea-i doar motiv de recurenţă,
Dar şi aşa-i uitată zi de zi.

Povara prin viață

Povara vieţii-i, zi de zi, enormă,
Şi parcă ne-o trăim în veşnic doliu,
Tot căutăm să ne-ncadrăm în normă
Mânaţi, mereu, de un pervers orgoliu.

Traducem sec şi fără cugetare
Îndemnul de a fi cutezători
Încorsetând a vremilor chemare
În mult prea multul calcul de erori.

Puţine mai găsim ca bucurie
Tot balansând pe muchii de cuţit
Crezând că ştim, cum nimeni nu mai ştie,
Să nu ne fie gândul îngrădit.

Mai facem deznădejdii temenele,
Cu gândul la al fapelor păcat,
Însă uităm că vorbe, mult prea grele,
De a rosti, deloc nu ne-am lăsat.

În numele dreptăţii personale
Vorbim de neputinţa tuturor,
Punând, prin întrebări filozofale,
Accent, pe vagi detalii, din decor.

Luăm exemple, fără a discerne
Că suntem altfel şi, nicicum, la fel,
Pierzându-ne-n lumeştile taverne
Al vieţii timp şi al trăirii ţel.

Şi astfel viaţa-i povară grea,
De multe ori numită, simplu, iad,
Trăită doar spre a uita de ea,
Simţind al neputinţei gust prea fad.

Grai analfabet

Ajung analfabeții să ne spună
Că ei au deslușit ceea ce-i scris
În Cer, în soare,-n stele și în lună
Și fi-va viața trai în paradis.

Îndeajuns le sunt câteva zise
De cei ce se numesc, chiar ei, frumoși,
Ca să-și croiască nesperate vise,
Ca să se-ncreadă-n marii mincinoși.

Cunoscători fiind de amănunte,
Au totdeauna un cuvânt de spus,
Găsind că e normal, firesc, să-nfrunte
Pe cei ce-s jos, nicicând pe cei de sus.

Ne pun în seamă marea erezie
Când ne-arătăm având alte păreri,
Și vinovați de marea tragedie
De-a nu ne vrea mergând spre nicăieri.

Analfabeții știu orice, de toate,
Ei n-au nevoie-n cărți a mai citi,
Orice vor ei sunt siguri că se poate,
Altfel întreaga lume va pieri.

Târziu devreme

Devreme-i azi iar mâine-i prea târziu,
Schimbarea lumii nu e cu măsură,
Multe-s uitate, şi eu știu că scriu,
Principial, dar fără anvergură.

Dintr-un cândva, ce-a fost, firesc, acum,
Văd viitorul rost de amintire,
Văd chiar şi pașii care merg un drum
Bătând mereu pe praguri de-mplinire.

În calendar sar zilele din loc,
Prea multe, dintr-odată, iau amploare,
Şi nerăbdarea pune gaz pe foc
Spunând că nu-i nimic, prea nou, sub soare.

Nici moartea nu mai este punct final,
Nu e, deloc, la fel ca altădată,
Ajunsă-i azi un absolut banal,
O faptă, mult, şi bine, discutată.

Într-o-nvârtire fără de un rost
Chiar echilibrul lumii balansează,
Şi parcă ieri uitat e că a fost,
Ştiindu-se că mâine îi urmează.

Eu scriu, într-un fără de sens acum,
Despre deja prea multe întâmplate
În viitorul ce-l numesc, postum,
Normal, sau chiar banal, realitate.

Dar nu ştiu dacă nu-i cumva târziu,
De nu s-a întâmplat, deja, ceva
Şi n-am să-mi pierd speranţa la pariu
Tot aşteptând un ieri ce va urma.

Plecarea ca definiție

Hai să plecăm, iubito, în vacanţă,
Cât mai departe, undeva-n pustiu,
Şi să fugim, cât nu e prea târziu,
Departe de a lumii aroganţă.

Trăirea vieţii simt că ne obligă
Să ne privim ca umbre în oglinzi,
Dar poţi, din scrum un foc să reaprinzi,
Aşa cum, prin dorinţă, gându-ţi strigă.

În miez de zi, sau chiar în miez de noapte,
Să nu găsim opreliştei motiv
Când te vei vrea, în sens imperativ,
Părtaşe mie în porniri şi fapte.

Hai să plecăm, iubito, dând de ştire,
Că rătăci-vom fără-a fi ştiuţi,
Şi doar de stele vom mai fim văzuţi,
Ca mergători pe drum de împlinire.

Neobosirea ne va da putere
Să fim întreaga zi căutători,
Şi noaptea-n nemurire-nziditori
Lăsând obişnuinţa-n decădere.

Prin regăsirea-n umbra unei clipe
A ceea ce numim ceva uitat,
Să ne-amintim că prea ne-am învăţat
Cu deznădejnea marilor risipe.

Hai să plecăm, iubito, într-o lume
În care să fim noi şi numai noi,
Ca să uităm de mlaştini şi noroi,
Şi să putem avea acelaşi nume.

Un gând firesc de-al vieţii rost te-ntreabă,
Grăbirea-i tot încerci să i-o opreşti,
Şi doar îmi spui că vom trimite veşti
Într-un curând ce va veni degrabă.

Vom şti doar noi cum fi-va întâmplarea,
Şi cărui timp va fi să te promiţi,
Ca să ne ştim de viaţă definiţi
Înţelegându-i, pe deplin, chemarea.