Din vorbă-n fapte

Ne știm de ani şi ani... Ne ştim... Vorbim
De ceea ce-i cu mine ori cu tine,
De cum decad principii în ruine,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Din când în când dăm clipelor motiv
Să ne arunce într-o altă lume,
Ce nu mai vrea minciuna să-şi asume
Mânată de un gând imperativ.

Pasul pe prag, deja, de mult, făcut,
Ne dă îndemn de gând în libertate,
De-a îndrăzni, ştiind că ni se poate,
Să ne avem reper şi în trecut.

Ne ştim de ani... Vorbim şi tot vorbim,
De cum e viaţa ta ori viaţa mea,
De câte date ni-s a înfrunta,
Uitând să fim ce ne e dat să fim.

Multe mă-ntrebi şi multe vrei să ştii,
Şi-nvăț şi eu din multele-ţi ştiute,
Că, scotocind, prin lumi necunoscute
Ne ştim iertaţi de mari vinovăţii.

Ştiind ori nu, crezând ori necrezând
Paşii ne merg în sensuri diferite,
Spre zorii zilei încă negrăbite
Când fi-vom unul şi un singur gând.

Ne ştim de ani şi ani şi tot vorbim,
Şi ne cunoaștem tot la fel de bine,
Şi în curând prea greu ne vom abţine,
Ascunşi de-ai lumii ochi, să ne iubim.

Requiem pentru Tincu

Firul de iarbă-i trist... Stă aplecat...
Nici frunza nu se mişcă în copaci...
Tu, către Cer priveşti... şi taci... doar taci...
Şi dai şi umbrei albul tău curat.

Până şi timpul clipei s-a oprit
Punându-te speranţelor reper,
Drept mărturie că, venind din Cer,
Trăirii pe Pământ te-ai dăruit.

Lumină, peste tot, e-n jurul tău,
Şi Cerul e senin şi luminos,
Ca, adormind, să poţi visa frumos,
Ferit de tot ce e ştiut ca rău.

Nimic nu se vroia tulburător,
Şi întâmplarea se-arăta cu rost,
Lăsându-ne să ştim cam tot ce-ai fost,
Şi fi-vei, Mare Alb, nemuritor...

Când Duhul Sfânt se pogora pe noi
Tu, Tincule, spre Cer te-ai înălţat
De Dumnezeu, la El, fiind chemat
Spre alt destin în lumea de apoi...

Privirii lumii noastre nu mai eşti
Dar într-un Rai al tău eşti mângâiat
De Marii Sfinţi, cei fără de păcat,
De neamul tău şi cete îngereşti.

Repetitoarea întrebare

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De poţi să-mi spui pe unde eşti acum?
Şi nu cred că-i o simplă întâmplare
Că m-aş porni, neobosit, la drum.

Să-ţi recunosc că-mi placi nu-mi este teamă,
Ţi-as spune chiar că-mi eşti un dar promis,
Însă încerc să nu mă iau în seamă
Şi să-ţi aştept mereu venirea-n vis.

Dintr-un îndemn al fiecărei clipe
Te caut, cu privirea, peste tot,
Dedându-mă fireştilor risipe
Pe care, să le-nving, abia mai pot.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi amalgam de gânduri fără rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

Mereu îmi pun aceeaşi întrebare
De vrei să poţi de tine să-mi vorbeşti,
Şi să mă laşi, venind din depărtare,
S-arăt că rost şi dor de viaţă eşti.

Să-mi spui dorinţa nu îmi e ruşine,
Nici să susţin că nu-i un gând smintit,
Însă încerc să pot a mă abţine
De-a-ţi arăta că-s, totuşi, şi grăbit.

Firescul sens al clipei neştiute,
Ce din plural va trece-n singular,
Mi-arată că umilu-mi gând hoinar
E semn iertării faptelor trecute.

Îmi eşti mereu răspuns şi întrebare
Şi clar consemn de întâmplări cu rost,
Motiv de omenească împăcare
Cu toate câte sunt şi vor fi fost.

Fă-ți timp...

Pe drumul ce-ţi e viaţa,

grăbită către veci,

Fă-ţi timp şi stai o clipă,

şi vezi pe unde treci,

Fă-ţi timp să vezi frumosul

în tot ce-ţi este dat,

Ca să îţi ai motive

de gând mereu curat.

Oricum de ţi-ar fi gândul,

nu sta doar încordat,

Fă-ţi timp şi vezi pădurea,

şi cerul luminat,

Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic

din toate cîte-un pic,

Că viaţa oricum trece

şi când nu faci nimic.

În orice faptă-a vieţii,

vezi marele-i folos,

Fă-ţi timp să fii şi-al casei,

şi-n slujba lui Christos,

Fă-ţi timp întru cuvântul

lui Dumnezeu să fii,

Şi nu-ţi uita bătrânii,

nici grija de copii.

Cu chip de încercare

de-ţi pare-a fi un vis,

Fă-ţi timp de rugăciune

cu sufletul deschis,

Fă-ţi timp de înţelegeri

a ceea ce-i firesc,

A tot ce-nseamnă viaţa

şi rostul omenesc.

Ca să nu ai motive

o faptă s-o regreţi,

Fă-ţi timp s-asculţi la toate,

din toate să înveţi,

Fă-ţi timp şi-auzi ce spune

o floare, un copac,

Şi cei ce nu cuvântă

chiar de nu-ţi sunt pe plac.

În mersul tău prin viaţă,

de nu eşti trecător,

Fă-ţi timp şi-auzi cum cântă

al apelor izvor,

Fă-ţi timp să vezi durerea

şi lacrima căzând,

Să fii de milă gata,

oriunde şi oricând.

Priveşte-ntreaga lume,

dar n-o privi-n dispreţ,

Fă-ţi timp să dai şi vieţii,

şi morţii, tale, preţ,

Fă-ţi timp cât poţi, în viaţă,

altfel zadarnic plângi,

Comoara risipită

n-ai cum să o mai strîngi.

Clipa de veste

Priveşte-mă iubito,

sunt raza unei stele

Ce-n ochii tăi priveşte

când ţi-i înalţi spre ele,

Îţi sunt, când vrei, aproape,

mă şi confund cu tine,

Iar dacă e nevoie,

te-aduc, în vis, la mine.

Când îţi voi da de veste,

spunând că timpul moare

Să ştii că nu mi-e vorba

deloc întâmplătoare

Veni-va o schimbare

mai altfel decât toate

Ca tu să vezi că drumul

altceva-n faţă-ţi scoate...

Cuvintele puţine

în vers de le voi spune,

Să te grăbeşti cu firea

că viaţa-i o minune,

Iar dacă le voi scrie

în rânduri de scrisoare,

Croieşte-ţi haină nouă,

din lacrimă de soare.

Chiar dacă ştiu mai multe

acum trec mai departe,

Mai am încă putere

să scriu o altă carte,

Voi scrie despre viaţă,

cu bune și cu rele,

Şi cât nisip e-n zidul

măreţelor castele.

Când îţi voi da de veste

va fi ultima clipă,

Ca nu cumva, cu gândul,

să faci de timp risipă,

Târziu, spre miez de noapte,

vei şti trăi prin tine

Minunea-ntâmplătoare

cum, dat, ţi se cuvine.

Ai ani puțini...

Ai ani puţini... Chiar încă eşti copilă,
Puştoaico, uneori, în joacă-ţi zic,
Când mâna-ţi prind, febrilă şi fragilă,
Şi te privesc... şi nu mai zic nimic...

Te văd privind prin razele de soare
Şi ochii-ţi sunt un cer înalt, senin,
Din care te cobori încrezătoare
Că, pentru noi, doar vremuri bune vin.

Pe frunte-mi vezi, brăzdată de tristeţe,
Trecute clipe care încă dor,
Şi-ți spun că ele-s semn de bătrâneţe,
Dar tu, zâmbind, mă faci nemuritor.

Ai ani puţini... spun mulţi şi au dreptate,
Dar prin trăiri pe toţi îi contrazici,
Ţi-e gustul un izvor de voluptate
Când trupul dăruirii ţi-l dedici.

Motive-mi dai mereu de regăsire
Când sânii-ţi tari sub pieptu-mi se strivesc
Şi coapsele-n rotunda lor zvâcnire
Simţiri de neuitat îmi dăruiesc.

În plină noapte, pântecul fierbinte,
Mă face, iar, de tine doritor,
Iar tu-mi şopteşti că-i vremea să ţin minte
Că-n veci mă vrei al tău nemuritor.

Ai ani puţini... şi eu îţi spun, în taină,
Când mi te vrei ca drum fără sfârşit,
Uitând să îţi mai ai o altă haină
Din miez de noapte până-n răsărit.

Timp nu mai am de gânduri rătăcite,
Ori de-ntâmplări trăite pe ascuns,
Că-n tine simt eternele ispite
Şi spun că-mi eşti, doar tu, îndeajuns.

Şi când, uitând de ale lumii spuse,
Priveşti, mereu, departe-n viitor,
Îmi ceri să-mi las pornirile seduse
De visul de a fi nemuritor.

Ai ani puţini... te-arată dimineaţa
Când în tăcere somnul ţi-l privesc,
Şi-un zâmbet cald îţi luminează faţa,
Iar eu, în gând, îţi spun că te iubesc.

Feeric și celest

În trupul tău, exotic şi fragil,
Îmi spui că se petrece o minune,
Că, revenind în tine din exil,
Menirea-ţi e motiv de rugăciune.

Un gând feeric şi un fruct celest
În pântec îţi dă semn de încolţire,
Dându-ţi speranța pragului onest
Ce îl vei trece întru împlinire.

Va fi dovadă că un strop de cer
Rămâne-va etern în urma noastră
Ca semn că rostul nopţii-i efemer
Dar nu-i la fel când noaptea e albastră.

Acum ai semn că timpul s-a oprit
Ca tu să-ţi crezi esenţa ta divină,
Redobândindu-ţi rostul hărăzit,
Sămânţa vieţii prinde rădăcină.

Ţi-ai tot dorit, rostind prin gând şi grai
Că tot mereu, de-ar fi şi-o veşnicie,
În carnea ta şi-n sânge să mă ai
Şi ca pecete urma mea să-ţi fie.

Eternizând o faptă prin cuvânt,
Din şirul lung al celor întâmplate
M-ai nemurit al vieţii pe Pământ
Şi ţi-ai redat deplina libertate.