marți, 22 noiembrie 2016

Între icoane și cuvânt

Despre credinţă, deseori, vorbesc,
Recunoscând că nu cred în icoane,
Ce astăzi sunt un fel de ecusoane
Şi lăudate, fără noimă, nefiresc.

Cam buchisit şi mult prea obsesiv
E gândul pus în formă de-ntrebare
Spre cei ce n-au îndemn spre ascultare
Cuvântului rostit imperativ.

Cu-acest motiv mă şi declar eretic,
Neacceptând această falsă normă,
Ca îmi reduce crezul la o formă
Cu rol decorativ şi ipotetic.

Eu văd icoana un portret frumos
Şi păstrător de amintire vie,
Dar mult mai mult e pentru cel ce ştie
Cuvântul de îndemn al lui Cristos.

Om, dacă sunt, firesc, sunt gânditor,
Prin el trăiesc întreaga libertate,
Dator îmi sunt să-i spun că nu se poate
A-l întări când e ispititor.

Cu mult mai mult, eu cred, că-i mai presus
Mereu simţirea până în conştiinţă,
Şi desluşirea până-n prisosinţă,
Celui dintâi cuvânt ce-n toate-i pus.

Mi-e dor de oameni şi de Cer mi-e dor,
Dar, eu, privind, de dor nu pot uita,
Şi nici nu-mi pot trăiri imagina,
Ştiind că-n Cer nimic nu-i pieritor.

Tot ce-am trăit, trăieşte-n al meu gând,
Şi mintea-l trece dincolo de moarte,
Chiar, peste timp, şi vremuri, mai departe,
Că, prin cuvânt, simt lumea renăscând.

Nu pot să merg icoanei să mă-nchin
Doar ca să fac aşa cum lumea face,
Şi-astfel făcând, cu ea să cad la pace,
Chiar dacă-n mine m-aş simţi străin.

Niciun comentariu: